Cezar Baltag – autorul limbajului cu aură
(26 iulie 1939 – 26 mai 1997)
Component al generaţiei ’60 din literatura română, considerată de către istoricii literari actuali una dintre cele mai prolifice generaţii autohtone, Cezar Baltag este inclus de către Nicolae Manolescu în Istoria Critică a Literaturii Române. Manolescu susţine că lirica lui Baltag este cultivată şi sobră pendulând între manierism şi pitorescul folcloric de natură intelectuală, desăvârşindu-şi din vreme o muzicalitate proprie: „Poetul un stilist. Emoţia stă la el sub şapte peceţi de artă. Din folclorul autohton sau din credinţe şi eresuri orientale, a distilat la nesfârşite esenţe. Mitologicalele lui Baltag ţin de ritualitate. Limbajul are aură. Înţelesurile sfârâie ca tămâia în materia incantatorie a frazelor. Lirismul este solemn, vag, livresc şi invocator. Pigmentul exotic este rodul curiozităţii culturale, polenul a rămas pe mâinile care scutură floarea. Spiritul poetului este treaz şi cerne totul” scrie Manolescu.
Eugen Simion, la rândul său, este de părere în Scriitori români de azi, că lirismul muzical a lui Cezar Baltag este cerebral şi că stilul său tinde să se singularizeze, privind bine curgerea versului şi bătaia rimei, Baltag evitând poemul despletit, galopant din convingerea că poezia trebuie să exprime o idee. Simion însemnează stilul poetului ca făcând parte dintr-o categorie în care se regăsesc Paul Válery şi Ion Barbu, poeţi de concepţie, uniţi de vibraţia de idei, stilul lapidar, neologistic şi de ironia intelectuală, precum şi disponibilitatea pentru mituri. – „Mitică este şi figuraţia poeziei erotice (…) posibilul simbol al sacrifiiciului necesar în iubire. E limpede că Cezar Baltag are sensibilitate la idei şi ambiţia lui secretă de a crea o mitologie lirică proprie.” Astfel că Dicţionarul Scriitorilor Români (Zaciu, Papahagi, Sasu) reconfirmă spusele lui Eugen Simion: „Baltag îşi geometrizează fantasmele, le stilizează în graţioase efigii. Vorbindu-se de regimul solar al acestei lirici dominate acum de motivul amiezii, nestrăin de «amiaza dreaptă» a lui Valery ori barbianul «vis al dreptei simple»”. De altfel, regimul solar, apare ca un motiv aproape unanim în critica literară de care a avut parte Cezar Baltag.
Mircea A. Diaconu surprinde în monografia dedicată poetului că printre cei care au susţinut de la început poezia lui Baltag au fost fie colegi de generaţie, fie critici care „venind din epocile anterioare, apreciau înainte de toate mutaţiile pe care începuturile anilor ’60 le promiteau”. Printre exegeţii enumeraţi de către Diaconu se află şi Mircea Martin care consideră că poezia lui Cezar Baltag „speculativă în toate sensurile nu-l mai satisface pe autor. Cuvântul nu doar răsfrânge, el încearcă să întrupeze”. Martin consideră că „Poetul nu mai iniţiază, ci speră să slaveze într-o terapeutică a miracorului”.
Ion Pop, coleg de generaţie cu Baltag, subliniază că profilul distinct al poetului în cadrul generaţiei sale s-a închegat cu oarecare dificultate. În timp ce în Alte ritmuri pentru nunţile necesare, în Poezie şi livresc, Alexandru Cistelecan consemna că „Cezar Baltag foloseşte cuvântul de plumb, atras de gravitaţia din adânc a elegiei existenţiale”. Mai mult, Cistelecan nota că Baltag cultivă o poezie a vămilor luminescente „pe un scenariu al extazei – trecerea timpului e percepută, astfel, ca un martiraj continuu, iar devenirea fiinţei este spectacolul unui supliciu”.
În fine, în Cezar Baltag, poet al fervorilor abstracte, parte din studiul introductiv la volumul antologic Ochii tăcerii (1996), Mircea Martin conchide: „Cezar Baltag se fixează în această poziţie relativ singulară, care nu trebuie considerată nici o probă de desuetudine, nici una de îndrăzneală, ci, pur şi simplu, un exemplu de fidelitate faţă de sine, faţă de propria-i conştiinţă de creator.”